Brittany Murphy

Pe numele ei adevarat, Britanny Anne Bertolotti (imi place ca fiecare dintre nume are o litera dubla) - este una din persoanele care imi fac sufletul sa zambeasca, numai vazandu-le... Figura ei de fetita - femeie, felul in care vorbeste, felul in care topaie de fericire sau in care sta, trista, terminata, ca o pisicuta bolnava, pe care vrei sa o iei in brate sa ii alini durerea... Chiar si cand joaca roluri triste, ma face fericita sa o vad... Pentru ca ea chiar traieste... "Viata este ce se intampla, in timp ce esti ocupat facandu-ti planuri"... Ea parea sa fie tipul de persoana care chiar traieste... si atunci cand rade - si atunci cand plange... o actrita care transmitea emotii prin toti porii...

Pe 20 decembrie, se implinesc 2 ani de cand si-a terminat rolul in propriul film... De aceea, voi continua sa revad filmele prin care am cunoscut-o...
Lumea ar fi mai buna, daca ar zambi cat zambea fata asta... cel putin in fata camerelor... de altfel, pe IMDb, la Trade Mark - in dreptul numelui ei, sta scris "Infectious laugh"...
Cate persoane nu si-ar dori sa fie tinute minte asa?

Imi place sa plang...

Suna ciudat, nu? Dar da, ma simt bine cand plang... Indiferent daca e de fericire sau de tristete... Dar simt ca ma "curat" in interior... Ca si cum lacrimile ar fi o ploaie, cazand pe sufletul meu si spalandu-l de tot ce e murdar... Uneori trec perioade destul de lungi de timp in care nu prea am motive de plans... Si, cand se intampla asta, simt nevoia de a mai "sterge praful" asezat... Si ma uit la unul din filmele mele preferate de "curatare"... "the notebook", "P.S. I love you", "Sweet november", "A walk to remember", "You've got mail", "Sleepless in Seattle", "Serendipity"... Ultimele nu sunt chiar atat de eficiente, pentru ca au un final fericit... Asa ca depinde cat de mult timp a trecut de la ultima "sedinta de terapie" si cat de incarcat imi este sufletul, ca sa stiu ce aleg...
Iar de fericire...
Prima data cand am plans aveam 10 ani... Tatal meu se intorsese din Irak, unde fusese sa lucreze pentru 6 luni... Iar cand toata lumea a iesit in intampinarea lui, eu am fost atat de fericita ca s-a intors, incat mi-au dat lacrimile... Si am fugit in camera mea, m-am asezat la birou si am plans... Plangeam cu gura pana la urechi... Nu m-a vazut nimeni... Nici pana in ziua de astazi, tatal meu nu stie lucrul asta...
Am plans apoi in ziua in care m-am maritat.. De trei ori... Aici nu e nevoie de explicatii, cred ca orice mireasa trece prin emotiile astea...
Curios lucru, n-am plans de fericire in ziua in care am nascut, pt prima data... Insa, am plans cand am aflat ca sunt insarcinata...
In schimb, am plans cand s-a nascut bebe numarul doi... Majoritatea mamicilor "de doi" mi-au spus ca li s-a intamplat tocmai invers... Dar eu sunt o fiinta mai ciudata... :))
Si mi se mai intampla sa plang... tot de fericire... cand aud un concurent la emisiunile de "talente" care au aparut lately si la noi... sunt unele persoane care au o voce atat de buna.. incat te emotioneaza pana la lacrimi... si ma gandesc acum la interpretarea lui Kelly Clarkson, dupa ce afla ca a castigat American Idol...
Si n-as putea uita muzica... Sunt atatea melodii care ma emotioneaza deeply... iar cel mai puternic efect cred ca il are, in continuare (si il avea, de cand aveam 6 ani) Lady, cantata de Kenny Rogers...
I guess this is pill no.2... Plansul... care ma face fericita... dupa :)

pastile de fericire...

Ce-ar fi? Sa existe niste pastile care sa ne faca fericiti? Dar fericiti in adevaratul sens al cuvantului, nu falsa fericire, asa cum aduc drogurile sau stiu eu ce alte pastile...
Asa, in schimb, trebuie sa ne cautam, fiecare, propria reteta de pastila a fericirii...
Personal, am atat de multe retete... una se numeste Andrei, una se numeste Alexandru... alta se numeste dans, alta scris... citit (desi pastila asta aduce, uneori, tristete - depinde ce citesc)...
N-am stat niciodata sa analizez tot ce imi aduce fericire... Dar stiu ca sunt multe lucruri si multe persoane... Poate, cel mai important, e sa nu cautam fericirea... sa nu o asteptam... doar sa ne bucuram de ce avem in viata... si sa apreciem tot ce ne face sa zambim... si sa incercam sa zambim cat mai des...
uneori, simpla actiune de a zambi ne face fericiti...
so... let this be the first pill... zambetul. numai vazand cuvantul scris... ma face sa imi ridic colturile gurii...
Everyone should smile...
Din pacate, un studiu facut de niste cercetatori (probabil din America), spune ca, in ziua de astazi, zambim, in medie, doar sase minute pe zi, in comparatie cu anii 1950, cand lumea zambea, in medie, optsprezece minute pe zi...
Chiar si optsprezece minute pe zi mi se pare un timp foarte scurt...
Personal, cred cu tarie ca fac parte din persoanele care maresc media... Si sunt mandra de asta... :)