Zapada, vesnic motiv de bucurie... sau nu? :)

Depinde, bineinteles, de ce ai de facut in ziua in care te trezesti de dimineata si vezi totul alb in jurul tau.
Sau, poate, nu depinde de asta. Poate depinde de modul in care alegi tu sa vezi lucrurile.
Azi dimineata am plecat cu douazeci de minute mai devreme, deoarece trebuia sa ajung pana la clinica din comuna, sa le fac copiilor niste analize. Mandra de mine, nevoie mare, ca reusisem sa pornesc masina cu zece minute inainte de plecare si o si curatasem de zapada. Toata. O minunatie portocalie ce stralucea in albul dimprejur.
Ne suim in masina, plecam si - surpriza! la 300 de metri de casa, la prima intersectie cu o straduta mai importanta, se mergea bara la bara. Hmm, zic, poate o fi pe aici, pana iesim la drumul principal. Intru in hora si, dupa scurt timp, realizez ca am uitat telefonul acasa. Fix astazi (nu mi s-a mai intamplat de vreo jumatate de an). Deja il vedeam pe sotul meu cum ma suna de nu stiu cate ori ca sa ma avertizeze ca e aglomerat. No, asta e, o sa vada ca nu raspund si se prinde el.
Mergem mai departe. (spun mergem, desi, conform kilometrajului din bord, masina mergea cu 0 la ora - deci mergeam cu aproximativ 0.5 km/h).
Copiii, in spate, nemancati, nebauti (ca asa trebuie cand facem analize, deh!) se minunau de cate masini sunt. Nu ca n-ar mai fi vazut, dar nu chiar aici. Prin Bucuresti, da. Dar pentru zona de langa casa noastra, a fost o premiera.
Cand am vazut ca au trecut 15 minute si abia facusem 1 km, ne-am dat seama ca mai avem ceva timp de omorat. Am ascultat si cantat impreuna ceva melodii (inclusiv imnul Romaniei - ca il aveam pe stick :) - s-a potrivit foarte fain cu zapada de afara - daca nu eram la volan, mai ca ar fi mers un vin fiert). Apoi am inceput sa ne jucam - avem un joc, pe care il jucam de cate ori trebuie sa asteptam ceva - primul zice un cuvant, apoi, pe rand, fiecare zice un cuvant care are legatura cu cel dinainte. Cumva, toate cuvintele aveau legatura cu zapada, albul si frigul. :)))))
Am ajuns dupa exact 60 de minute la clinica (un drum pe care, in mod normal, il parcurg in 5 minute), dar ne-am distrat.
Am ajuns inapoi acasa dupa vreo ora si jumatate. Telefonul meu afisa 16 apeluri nepreluate. Toate de la sotul meu :)
Una peste alta, a fost, pana acum, o zi cu multe zambete. Sper sa ramana la fel. :)
Am ales sa nu ma enervez pe sistem - sau lipsa lui. Am vrut, dar nu am gasit rostul.
E mai fun asa. (sau poate mi-a administrat cineva, de dimineata, fara sa stiu, vreo pastila de fericire).
Asa ca, hey, indiferent unde sau cat intarziati din cauza vremii care ia prin surprindere autoritatile - tineti minte ca nu se schimba cu nimic intarzierea daca alegeti sa va enervati.

Pe curand,
CrisStina

p.s. am gasit niste caricaturi dragute aici si aici, a propos de ce am scris mai sus...

Mos Nicolae face minuni?

Raspunsul este: categoric, da. Uneori, fara prea mult efort.

Sunt multe persoane care se plang ca luna decembrie vine cu prea multe cheltuieli si ca nu mai fac fata acestora dar, vor nu vor, trebuie sa le faca, pentru ca altfel copiii vor fi tristi.

Ceea ce multi nu se gandesc este, insa, ca pentru copii, magia poate sta intr-o singura ciocolata, atata timp cat este... ei bine, magica.

Anul acesta, copiii mei au vazut, pentru prima data, chiar cu doua zile inainte de Sfantul Nicolae, filmul "Charlie si fabrica de ciocolata". Le-a placut atat de mult, incat l-au mai vazut inca o data si jumatate pana sa se culce in seara ajunului.

Ce si-au dorit de la Mos Nicolae? 

Andrei isi dorea o jucarie Kendama, insa, dupa ce a vazut filmul, si-a dorit foarte mult sa primeasca in dar cartea dupa care s-a facut filmul si o ciocolata Wonka. Am profitat de situatie si i-am spus ca ciocolata Wonka nu exista in realitate si exista doar in film. Iar cartea... ei bine, a fost tiparita demult si nu se mai gaseste pe nicaieri - astfel incat i-am zis (si am accentuat) sa nu fie dezamagit daca Mos Nicolae nu ii va putea aduce tot ce si-a dorit.

Bineinteles ca am gasit cartea si am cumparat-o (cu un pic de alergatura, pentru ca, intr-adevar, nu se mai gasea prin multe locuri), iar, in ce priveste ciocolata, am cumparat o ciocolata normala, ambalata in cutie, am scos-o din cutie (ambalata in folie de aluminiu), am tiparit eticheta ciocolatei din film, gasita cu ajutorul lui Google si am imbracat ciocolata in ea.

In ce priveste Kendama, desi exista, bineinteles, si varianta originala, care costa de pe la 90 de lei in sus, am gasit, in piata, intr-unul din magazinele cu "de toate" aceeasi jucarie, cu 25 de lei (fara eticheta de "firma"). 

In total, Andrei a primit de la Mos Nicolae doua carti, o ciocolata, o punguta cu bomboane (snow balls, ca sa fie de "iarna") si o acadea. Costul total: aproximativ 50 de lei. Pentru unii poate e mult, dar pentru multi parinti, este mult sub bugetul alocat acestei Sarbatori.

Reactia lui Andrei, cand a vazut ciocolata? A ramas cateva minute lipit de mine, mirat pana la Dumnezeu, neintelegand cum a reusit Mos Nicolae sa faca imposibilul. Cat despre Kendama, doi prieteni de-ai lui au spus ca e super tare a lui, ca e varianta profesionala (?!?) si m-au intrebat de unde a luat-o Mos Nicolae, ca vor si ei (desi unul dintre ei are deja vreo 5 bucati, originale).

Cu Alex a fost si mai simplu - el se bucura, oricum, de orice apare in cizme, mai ales daca e ceva dulce. El nu are pretentii, in general, la anumite jucarii sau dulciuri, iar dimineata, cand a vazut cizmele, a inceput sa rada bucuros.

Iar eu m-am bucurat nespus, pentru ca, spre deosebire de alti ani, anul acesta am decis sa nu mai umplem cizmele de dulciuri (ca sa nu ne chinuim, tot noi, sa le explicam ulterior de ce nu e bine sa le manance)... 

Mai jos, aveti si o poza cu ciocolata. O ciocolata din lumea povestilor, care ne-a umplut de magie ziua de astazi.

Pe curand.
Cristina

Cafea cu lapte

In fiecare dimineata... sau, aproape in fiecare dimineata, atunci cand nu intarzii exagerat de mult la serviciu si am timp sa fac un popas pe la McDonald's, ma opresc la McDrive in Otopeni pentru a cumpara un latte macchiato. Atat. Este lapticul cu cafea care imi da startul de dimineata, buna dispozitie care sa ma ajute in momentele mai putin fericite ale zilei...
Ieri am facut acelasi lucru, am dat comanda, insa, surpriza... cand ajung la casa, sa platesc, descopar ca nu am la mine portofelul... I-am spus, razand, baiatului de la geam (un baiat tare dragut, btw) sa anuleze, daca se poate, comanda, deoarece nu am niciun ban la mine si habar nu am unde imi e portofelul... am asteptat sa treaca masina din fata si eram pregatita sa explic celor de la al doilea geam, de unde ar fi trebuit sa ridic comanda, de ce doar ma "plimb" pe acolo, fara sa iau nimic...
cand vad o mana intinsa cu latte-le aburind... Spun , cu inima stransa (gandindu-ma cat imi va lipsi acea bautura in dimineata respectiva), ca nu e al meu, pentru ca eu nu am avut bani sa achit si am anulat comanda. Atunci aud ceea ce inima mea astepta sa auda... "nu e nimic, luati-l asa, din partea noastra... achitati cand mai treceti"... inutil sa spun ca figura mea, resemnata si aproape trista, s-a transformat instantaneu intr-un... smiley.
Am incercat astazi, bineinteles, dupa ce mi-am recuperat portofelul, sa le achit datoria, insa mi-au spus ca, uneori, clientilor fideli, li se acorda si promotii...
So, ce spuneti de aceasta pastila de fericire? Cred ca ne-am dori cu totii sa trecem prin asa ceva...
Era atat de simplu pentru ei sa fi spus (in gand, cel putin) "asta e, n-aveti cu ce plati, nu beti cafea"...
Dar au ales sa se puna in locul meu, sa faca ce le-ar fi placut sa faca si pentru ei cineva, daca ar fi fost in aceeasi situatie...
Asa ca, daca treceti prin Otopeni, va recomand sa treceti pe la McDrive. Sunt o echipa de tineri cu zambetul pe buze, care, pe mine cel putin, ma ajuta sa incep fiecare zi cu buna dispozitie.

Second chances

Sunt momente in viata in care ne dorim cu ardoare ceva...

Uneori, fara prea mult efort, obtinem acel lucru... Si mai vrem putin, inca putin, pana acaparam totul... dupa care, dupa o anumita perioada, ceva nu mai e la fel... faptul ca l-am obtinut deja, ca e al nostru, il face sa nu mai fie la fel de atractiv... Ne pierdem interesul, atat de mare initial si uitam eforturile depuse spre a-l obtine...

Alteori, ceva sau cineva ne impiedica sa ajungem la ce ne dorim... Si, in prima instanta, suntem coplesiti de sentimentul de esec, de frustrare... apoi, ceata de sentimente negative incepe sa se ridice, incet - incet si incepem sa vedem motivele... de ce am ajuns in acel punct, de ce nu am obtinut ce am vrut... cautam partea pozitiva a experientei... ajungem chiar sa fim recunoscatori pentru ca nu am reusit...

Si atunci e bine sa ne acordam insine o a doua sansa, sa analizam situatia, sa invatam ceva din experienta respectiva...

Nu am multe regrete in viata asta... poate am regretat unele lucruri, pe moment, insa, pe termen lung, am invatat sa folosesc greselile, esecurile, refuzurile, pentru a ma dezvolta personal. Sunt ceea ce sunt si datorita faptului ca am gresit...

Si, asa cum succesul nu este niciodata definitiv, nici esecul nu este un capat de linie... E doar un punct... dupa care o luam de la capat... in cunostinta de cauza si cu mai multa energie... Pentru ca, asa cum spunea Napoleon, fiecare esec poarta cu el samanta unui beneficiu cel putin egal...

Sa stim sa gasim aspectele favorabile in orice situatie e echivalent, pana la urma, cu o pastila de fericire...

De Craciun...

...nu-mi doresc nimic... nu pentru mine, cel putin... in momentele astea, in care stau in bucatarie, asteptand sa mai scot un rand de cornulete din cuptor, ma gandesc la prietenii mei... si imi doresc, pentru cei ce sunt departe de familie, sa aiba pe cineva drag aproape, care sa le atenueze dorul de casa... pentru cei tristi, un prieten care le aduca un zambet pe buze... pentru cei care au o masa prea saraca de Craciun, sa primeasca in dar bucate alese, de la un vecin binevoitor...
imi doresc mai multe zambete in lume, mai multa bucurie, mai mult optimism... imi doresc sa pot aduce fericirea in inimile cat mai multor oameni... si, daca la finalul fiecarei zile din anul ce vine, voi fi reusit sa aduc macar un zambet pe buzele cuiva, voi fi multumita... si imi va fi de ajuns sa fiu fericita...
Iubesc Craciunul pentru ca acum, mai mult ca niciodata, lumea zambeste mai mult... iese din griul cotidian si isi coloreaza viata cu ambalaje de cadouri, bomboane de pe tort, globuri si beteala, fursecuri colorate... Iubesc Craciunul pentru ca vad oamenii mai fericiti decat in general... Pentru ca lumea face un efort sa se inteleaga mai bine, sa nu se certe, sa treaca cu vederea lucrurile negative...
Cum sa nu imi doresc sa fie Craciun in fiecare zi? Cum ar fi sa lasam magia sa ne coloreze viata zi de zi, ora de ora, minut de minut?
Asta imi doresc de Craciun... Ca, dupa ce va fi trecut aceasta perioada, sa ramana cat mai multi oameni "infectati" cu virusul fericirii!
Asa ca nu va urez Craciun fericit, ci o viata fericita!

Cozonac cu lapte

...rece sau cald.... bun oricum... pentru mine, Sarbatorile au gust de cozonac proaspat scos din cuptor, alaturi de o cana de lapte rece... fac parte din grupul de persoane pentru care Craciunul si sarbatorile atasate (revelionul plus ziua sotului meu) nu au gust de sarmale, friptura sau alte preparate din carne... ci de cozonac si tort de mere. De cand eram mica, dinainte de Revolutie, de cate ori petreceam vacanta de iarna la bunica, se stia ca intr-una din cele doua nopti importante - de Craciun sau Revelion, mancam tort de mere. Mere intregi, coapte inainte in cuptor, caramelizate bine, peste care punea apoi compozitia de pandispan, ulterior ornand tortul cu frisca proaspat batuta, din smantana adevarata, batuta cu un mixer rusesc, bleu, intr-un vas inalt, din plastic. Iar in golurile din mijlocul merelor, visine din dulceata. Asta era "cireasa de pe tort" a sarbatorilor, cand eram copil. Insa erau atat de multe alte lucruri bune ce veneau o data cu perioada magica a anului... bananele coapte pe ziar, undeva, sus, pe biblioteca... pe care nu rezistam niciodata sa astept sa le vad galbene, coapte complet... si le mancam asa, verzi cum erau... si mirosul de brad, de care, cumva, bunicul facea rost - un brad de fiecare data, atat de inalt, ca trebuia sa ii taie o parte din varf, ca sa incapa in apartamentul lor de bloc comunist... desenele animate, care nu mai constau doar in cele zece minute de sambata - motiv pentru care ma simteam cu adevarat rasfatata... daca aveam noroc sa si ninga, nu-mi mai puteam dori nimic altceva...
Iar in noaptea de Revelion bunica ne facea sa ne simtim cu adevarat ca niste oameni mari... doar in noaptea de Revelion, aveam voie sa bem cafea. Avea niste cescute mici - mici, din care si eu si sora mea ne beam, gura cu gura, cafeluta mult asteptata. Nu cred ca ne placea in mod deosebit, dar ne facea sa ne simtim altfel, mai importante, mai "adulte"... :)
de-as avea telecomanda din "Click", as folosi-o sa ma intorc la acele momente, sa vad cu ochii de acum clipele de atunci... vremurile in care apreciam cu totul altfel o banana, un compot de ananas, un film vazut la televizor... vremuri in care lucrurile marunte ce ne faceau viata mai frumoasa nu erau deloc marunte, ci marete... nu regret perioada comunista, insa, daca e ceva ce era bun atunci, asta era... faptul ca lucruri pe care acum le consideram normale si meritate si pe care abia le bagam in seama, atunci ne faceau viata mai frumoasa...
anul asta nu voi face cozonac... din lipsa de timp... insa voi face un tort de mere... care sa ma duca, macar pentru cateva clipe, inapoi in copilarie... Si ii voi multumi lui Dumnezeu pentru ca pot asocia Craciunul cu momentele frumoase din copilarie... si il voi ruga sa le dea un Craciun fericit, macar acum, tuturor celor ce nu pot face asta... 
 

Avioanele

De cateva luni, locuiesc langa un aeroport. Nimic nu ar putea fi mai frumos pentru mine, pentru ca iubesc avioanele. Iubesc sentimentul pe care il am cand merg intr-un aeroport si urmez toate procedurile necesare pentru a ma imbarca, pentru a pleca spre un loc nou, oameni noi, aer nou, cladiri noi... si chiar daca sunt locuri in care am mai fost, niciun loc nu ramane neschimbat la nesfarsit.
Imi place golul pe care il simt in stomac cand simt avionul desprinzandu-se de pamant, mi-ar placea sa pot sa strig de fericire, atunci cand se intampla asta... Nu, nu pot face asta, pentru ca, probabil, ar fi interpretat cu totul diferit. In schimb, atunci cand vad un avion pe cer, ma bucur ca un copil mic.
Cand aud un avion trecand pe deasupra casei (si asta nu se intampla prea des, doar in zilele in care bate vantul tare), simt cum un sambure de bucurie incolteste in mine.
Cand merg spre serviciu, daca am norocul sa vad un avion trecand pe deasupra strazii, stiu ca voi avea o zi extraordinara. Azi mi s-a intamplat asa si m-am trezit tipand de bucurie in masina.
Serios, nu am nevoie de prea multe ca sa fiu fericita. Si am norocul ca zilnic, cineva, ceva, imi ofera macar o pastiluta. Pe care incerc sa o multiplic si sa o dau mai departe.
Uneori am succes, alteori nu, depinde mult si de destinatar.
At the end of the day, atitudinea noastra face diferenta. Intre a fi sau nu fericit.
Eu zic sa fim, pentru ca merita. Si meritam. :)  

Discutiile cu prietenii...

Sunt unele momente in care o fraza, o propozitie sau chiar un cuvant iti dau asa, o stare de energie pozitiva si impresia ca poti face orice, ca poti cuceri lumea fara cel mai mic efort...
Asa am patit eu astazi...
Cine spunea ca o prietenie incepe cand o persoana spune: "ce, si tu la fel?" bine spunea... Si e la fel de adevarat ca o prietenie poate fi consolidata in acelasi mod...
Si din cauza asta, astazi simt nevoia sa scriu... O discutie cu o prietena mi-a dat aripi si o stare de entuziasm general... Si mi-ar placea sa cred ca as putea sa fac asta zilnic, iar pastila de fericire sa devina un obicei... dar... intotdeauna exista un dar...
O iau pas cu pas... Niciodata nu reusesc, cand imi propun cate un lucru din asta, care cere un program clar de lucru, sa il duc pana la capat... Asta daca nu sunt obligata de un contract, bineinteles (gen contract de munca)... :)
Mai devreme eram in bucatarie, alaturi de baietelul meu, mancand impreuna paine cu unt si somon... Una dintre gustarile noastre favorite... Si, in timp ce vorbeam cu el si mancam, imi treceau prin minte o mie de ganduri pe care le doream asternute pe hartia electronica... Majoritatea au zburat cu viteza... gandului... :)) Sper sa fi ramas insa esenta...
Uneori sunt persoane care intra in viata ta si se lipesc de sufletul tau... fara sa mai plece de acolo... Daca ai norocul sa simta si ele acelasi lucru, ai castigat un prieten... Daca nu... vor exista cu siguranta si alte persoane, in viitor...
Multumesc, Raluca! Datorita tie, si astazi am adaugat cateva caramizi la cunoasterea propriului meu eu... Si tot datorita tie, am castigat o pastila de fericire in plus pentru ziua de astazi... 
Zambiti, si... astazi este o zi! :)

Brittany Murphy

Pe numele ei adevarat, Britanny Anne Bertolotti (imi place ca fiecare dintre nume are o litera dubla) - este una din persoanele care imi fac sufletul sa zambeasca, numai vazandu-le... Figura ei de fetita - femeie, felul in care vorbeste, felul in care topaie de fericire sau in care sta, trista, terminata, ca o pisicuta bolnava, pe care vrei sa o iei in brate sa ii alini durerea... Chiar si cand joaca roluri triste, ma face fericita sa o vad... Pentru ca ea chiar traieste... "Viata este ce se intampla, in timp ce esti ocupat facandu-ti planuri"... Ea parea sa fie tipul de persoana care chiar traieste... si atunci cand rade - si atunci cand plange... o actrita care transmitea emotii prin toti porii...

Pe 20 decembrie, se implinesc 2 ani de cand si-a terminat rolul in propriul film... De aceea, voi continua sa revad filmele prin care am cunoscut-o...
Lumea ar fi mai buna, daca ar zambi cat zambea fata asta... cel putin in fata camerelor... de altfel, pe IMDb, la Trade Mark - in dreptul numelui ei, sta scris "Infectious laugh"...
Cate persoane nu si-ar dori sa fie tinute minte asa?

Imi place sa plang...

Suna ciudat, nu? Dar da, ma simt bine cand plang... Indiferent daca e de fericire sau de tristete... Dar simt ca ma "curat" in interior... Ca si cum lacrimile ar fi o ploaie, cazand pe sufletul meu si spalandu-l de tot ce e murdar... Uneori trec perioade destul de lungi de timp in care nu prea am motive de plans... Si, cand se intampla asta, simt nevoia de a mai "sterge praful" asezat... Si ma uit la unul din filmele mele preferate de "curatare"... "the notebook", "P.S. I love you", "Sweet november", "A walk to remember", "You've got mail", "Sleepless in Seattle", "Serendipity"... Ultimele nu sunt chiar atat de eficiente, pentru ca au un final fericit... Asa ca depinde cat de mult timp a trecut de la ultima "sedinta de terapie" si cat de incarcat imi este sufletul, ca sa stiu ce aleg...
Iar de fericire...
Prima data cand am plans aveam 10 ani... Tatal meu se intorsese din Irak, unde fusese sa lucreze pentru 6 luni... Iar cand toata lumea a iesit in intampinarea lui, eu am fost atat de fericita ca s-a intors, incat mi-au dat lacrimile... Si am fugit in camera mea, m-am asezat la birou si am plans... Plangeam cu gura pana la urechi... Nu m-a vazut nimeni... Nici pana in ziua de astazi, tatal meu nu stie lucrul asta...
Am plans apoi in ziua in care m-am maritat.. De trei ori... Aici nu e nevoie de explicatii, cred ca orice mireasa trece prin emotiile astea...
Curios lucru, n-am plans de fericire in ziua in care am nascut, pt prima data... Insa, am plans cand am aflat ca sunt insarcinata...
In schimb, am plans cand s-a nascut bebe numarul doi... Majoritatea mamicilor "de doi" mi-au spus ca li s-a intamplat tocmai invers... Dar eu sunt o fiinta mai ciudata... :))
Si mi se mai intampla sa plang... tot de fericire... cand aud un concurent la emisiunile de "talente" care au aparut lately si la noi... sunt unele persoane care au o voce atat de buna.. incat te emotioneaza pana la lacrimi... si ma gandesc acum la interpretarea lui Kelly Clarkson, dupa ce afla ca a castigat American Idol...
Si n-as putea uita muzica... Sunt atatea melodii care ma emotioneaza deeply... iar cel mai puternic efect cred ca il are, in continuare (si il avea, de cand aveam 6 ani) Lady, cantata de Kenny Rogers...
I guess this is pill no.2... Plansul... care ma face fericita... dupa :)

pastile de fericire...

Ce-ar fi? Sa existe niste pastile care sa ne faca fericiti? Dar fericiti in adevaratul sens al cuvantului, nu falsa fericire, asa cum aduc drogurile sau stiu eu ce alte pastile...
Asa, in schimb, trebuie sa ne cautam, fiecare, propria reteta de pastila a fericirii...
Personal, am atat de multe retete... una se numeste Andrei, una se numeste Alexandru... alta se numeste dans, alta scris... citit (desi pastila asta aduce, uneori, tristete - depinde ce citesc)...
N-am stat niciodata sa analizez tot ce imi aduce fericire... Dar stiu ca sunt multe lucruri si multe persoane... Poate, cel mai important, e sa nu cautam fericirea... sa nu o asteptam... doar sa ne bucuram de ce avem in viata... si sa apreciem tot ce ne face sa zambim... si sa incercam sa zambim cat mai des...
uneori, simpla actiune de a zambi ne face fericiti...
so... let this be the first pill... zambetul. numai vazand cuvantul scris... ma face sa imi ridic colturile gurii...
Everyone should smile...
Din pacate, un studiu facut de niste cercetatori (probabil din America), spune ca, in ziua de astazi, zambim, in medie, doar sase minute pe zi, in comparatie cu anii 1950, cand lumea zambea, in medie, optsprezece minute pe zi...
Chiar si optsprezece minute pe zi mi se pare un timp foarte scurt...
Personal, cred cu tarie ca fac parte din persoanele care maresc media... Si sunt mandra de asta... :)